O fântână

Clasele I-IV le-am făcut la şcoala nr. 4, din Tiseşti, sat transformat în cartier prin anii ’60.

Jumate din drum era pe str. Fântâna cu apă rece, drum de pământ, călcat de vite şi de căruțe.

Din fundu’ grădinii coboram în albia unui pârâu scurt de vreun kilometru, care se varsă-n Trotuş mai jos de grădina spitalului şi-avea sursa pe sub Poiana Scorlii, la deal, pe unde-şi făcea nea Petcu stână. 
Şi pe unde aveam să păzesc oi şi capre, dar mai ales vaci, până să plec spre capitală. De fapt aşa se făceau banii de meditații, mai pe şleau.
Nu de alea transcedentale, ci pentru a nu pica şi anul în curs, cam ca Goe.

De-a stânga şi de-a dreapta potecii împletită cu firul de apă ce-l săream de câteva ori erau salcâmi viguroşi cu vâsc şi liane subțiri prin ei, pe sus. Primăvara o luau razna, cum zice şi cântecul. Eu eram cuminte. Şi cu minte.

Apa făcea stânga, eu dreapta. Dădeam binețe pe uliță, c-aşa-i frumos, mamă.

Pe mâna dreaptă, din grădină de la nea Petrea Dragulele, drepte şi la vreo 25, 30 de metri înălțime – nişte stânci – gresii de Kliwa pe care cuibăreau nişte ciori, prin crăpături.
Le-am coborât în rapel peste câțiva ani, iar de cățarat nu s-a pus problema, erau mult prea friabile.
O cărare urca şerpuit înspre ele chiar de lângă fântâna cu apă rece care dă şi numele străzii.

Peste drum era o căsuță desprinsă din poveştile acelor ani. O locuia o bătrânică creponată cu basma pe cap, tot timpul. Cred…

Tot drumul salutam, stânga-dreapta, am mai zis. Pe Iftime, pe Dragulele, pe Curecheru, pe Berbece, pe Negri, Petcu apoi…şi pac – ieşeam în asfalt.
Unde continuam cealaltă jumate de drum, tot salutând.
Nu era vreo corvoadă, că poate aşa se înțelege.
Nea Toader îmi mai dădea câte 1 leu sau chiar 3. Uneori îi scăpa şi aluminiul de 5. Acceptam, ce să fac, am stabilit că eram reverențios.

O tanti de pe stânga îmi dădea trandafiri să duc la şcoală, rupți atunci, sub ochii mei.
Pe dreapta se ițea biserica mică, din lemn, de pe la 1761. Cu cimitirul alungit spre deal, spre mesteceni.
Iar pe stânga, la Telegraf, sărind nişte praguri de stâncă ca nişte biscuiți, vuia Trotuşul. Era un loc bun de baie, pentru cei mai ageri, că după pragurile alea erau nişte bulboane serioase.
Apoi ajungeam la şcoala care mirosea în fiecare dimineață a motorină cu care se ştergea pe holuri.

Am refăcut traseul ăsta de care vă spui, ieri, până la cimitir doar, unde i-am dat binețe tatei.

N-a zis nimic, e mai tăcut acum de când e miner.
Aşa glumea cu ochii uzi despre cunoscuți ce s-au şutit mai iute.

Mi-au venit toate astea-n cap, aşa, amestecate.
Le-am ordonat oleacă şi iată, cam asta e.

Iar peste drum de fântână nu mică mi-a fost bucuria să regăsesc căscioara, văruită, îngrijită.

Iat-o: