Îşi aduna lângă el toate cele, ritualic, atent la cele mai mici detalii.
Era imediat în centrul atenției fără s-o ceară dar conştient de atracția pe care-o exercită acțiunile lui. Aşa că-şi intra repede-n rol.
Întâi trăgea briciul pe-o curea de vreo 40 de centimetri fixată pe-un suport din lemn, pirogravat de mama. Aşa, cam vreo 5 – 10 minute. Icnea, meticulos, insistând la micron, până-i lua ața, ca să nu-l zgârie.
– Solingen, nemțesc. E oțel bun, spunea încet, ca pentru mine.
Scotea spumă de ras dintr-un tub ca de pastă de dinți (au fost nişte confuzii în timp) pe care-o-ntindea pe față cu feleştiocu’.
Îşi înmuia barba alte 5 minute. Apoi îmi dădea să i-l țin pentru o secundă.
Când eram gata să-l prind cât să nu cadă, îl trăgea brusc în jos şi mă lăsa cu mâna plină de spumă.
Eu mă supăram, el râdea.
Apoi venea bărbieritul propriu-zis.
– Cu briciu’ tre’ să ai grijă, tată, altfel îți faci buzunar la gât, imediat.
Şi se-apuca de treabă, iar sunetul pe care-l scotea tăişul pe firele de păr era puctat de cel pe care-l făcea clătitul la jetul de apă de la cazanul sudat, din țeavă.
Se privea într-o oglindă pătrată, mare.
Când era cu chef, uneori, îşi aprindea câte-un Snagov.
Cum era ars de soare mai mereu, albul spumei se intercala cu arămiul pielii proaspăt rase. Mai trăgea câte-un fum, fără să ia țigara din gură.
Arăta spectaculos.
În ultimii ani şi sub înalta mea oblăduire îl păcălea pe puradel care se supăra (normal) iar eu cu tata râdeam.
M-am urnit greu spre casă, acum de Paşti, parcă simțeam că va fi strâns.
Am plecat Vineri de dimineață din Bucureşti, să nu prind balamuc pe drum şi să am şi ziua toată să fac ceva treabă prin grădină.
Tot a fost plin de piloți, a fost şi accident…
Acasă când am ajuns n-am fost în stare de mare lucru.
Am umblat prin bătătura toată, ca un câine dezlegat, care amuşină. Pe la scule, prin magazie, pe sub şopron, prin grădină, prin casă. Nu-i.
Fiecare palmă de pământ, fiecare cui bătut, fiecare lemn tăiat, via, pomii, coasta, toate – fără excepție – erau la locul lor.
Doar că-n Sâmbăta Învierii, în premieră, nu s-a mai bărbierit tata, afară.
Tot în premieră, am venit acasă singur. Copilul mare cu mama lui, cel mic cu-a lui, eu – cu-a mea – după multă vreme.
Practic, fiecare cu mama lui, ca oricare.
Am căutat briciul câteva ore, iată-l!
Hristos a-nviat!
