Am avut o filmare pe o vreme ca asta. Anul trecut, la sfârşit de August. 2 zile, prin Bucureşti, echipă mişto, proiect de la Anglea, bani indieni.
Jucam un taximetrist bagabont da’ cu inimă de mamă.
A trebuit deci să şi conduc un taximetru. Băeatu’ care-a venit cu el era mai (în) personaj decât mine.
– Boss, care-i treaba cu maimuța, de fapt, l-am intrebat?
A râs şi mi-a arătat cum o cursă de 250 de metri face 30 de lei.
Cum îmi place să conduc, îmi place şi să stau la poveşti cu şoferii. E o lume care mă atrage, mă fascinează; cioacele, discursul, atitudinea, ataşamentele față de-o anumită marcă, obsesia curățeniei etc.
Iar oamenii, de toate felurile şi caracterele.
Ei, şi am de făcut următoarea lucrare, după cum urmează:
Plecat de la Plazza către Lujerului, stânga spre autostradă prin Militari, la ceas de prânz, treij de grade. De aglomerație nu zic, e limpede situația.
În dreapta mea, operatorul cu camera pe umăr. În spate clientul (indian) cu care stau la poveşti, vorbim de viață şi neveste, în engleză.
Lăsam aerul pornit până la Acțiune!, când îl opream ca să se audă actorii. Şi şofam în traficul de 13.30 de la Gorjului, cu geamul închis din aceleaşi motive. În dreapta nu mă răsuceam mult că se vedea camera-n ochelarii de soare.
Iar viteza de croazieră undeva pe la 40 km/h, altminteri se pierdea semnalul si conexiunea cu sculele din duba Mercedes unde erau regizor, producator, script supervisor, proprietar taxi şi alții.
Reiau – şofat atent în condiții de siguranță, nu prea mult la dreapta că se vede camera, oprit aerul la acțiune, dialog cu pasagerul pe care-l ard la bani, priviri în retrovizoare, zâmbit, râs relaxat dar de şulfă în acelaşi timp, pornit aerul la comanda stop!, păstrat aceeaşi distanță de 10 m între mine şi duba cu regizoru’, şters engleza care mai rămânea în colțul gurii, transpirația.
De la Lujerului la intrarea pe A1 şi retur.
Nu-i Hamlet, e clar, da’ n-a fost nici ca şi cum beam o limonadă mare, cu mentă şi două frunze de busuioc.
Claxoane, mui, gutui, gesturi – eram în trafic, şi taximetrist.
Nu insist, mi-am făcut treaba onorabil, profesionist, bucuros c-am scos-o la capăt fără julituri, de orice fel.
Când am terminat şi ne-am oprit într-o parcare să ne tragem sufletul, eram leoarcă, zemuri tot, macerat, fezandat, smacolinit. Ăştia, străinii, cum sunt ei drăguți, că amazing, că nu ştiu ce.
Mă trag lângă cei care fumau unde era şi şoferul dubei.
Ne ştiam dintr-un proiect anterior.
Mare, înalt, în jur de vo 30, c-un iconostas impozant pe care-l tot dezvelea ca să-şi curețe buricul (era cald), privire de dulău hartănit şi frunte de doo deşte, îmi zice scârbit:
– Boss, mai trage de actorie, alea, că pe covrig ej subțire rău, dă-o-n morții ei dă treabă!
Am bălmăjit ceva, ofensat pe jumate, crezând că glumeşte.
Ei, el vorbea serios.
Acu o săptămână puradelu’ mare şi-a pierdut telefonul, iar. Atenția nu-i virtutea lui dintâi, ca la mine răbdarea. Sau calmul.
Am răscolit toți, care cum, nimic.
L-am trecut la pierderi după ce i-am ținut un discurs motivațional pe care l-am oprit când l-a luat căscatul. Am închis în cheie tradițională (dacă n-ai grijă şi nu eşti atent te bat de te caci pe tine), iar el a-nțeles.
A sunat un tip, şofer la CDI (îs prezenți peste tot), c-a găsit telefonu’. A sunat la apelurile ratate pe care le-a văzut.
M-am văzut cu el dimineață pe la 6 când pleca în cursă, mi l-a adus acasă. I-am întins douăj de lei (ştiu, sunt chitros), m-a refuzat politicos:
– Nu-i nevoie, chiar nu e. Oameni suntem.
Mi-a făcut ziua. Da, oameni suntem, e clar, altminteri s-ar scufunda lumea.