Da.
Tre’ să recunosc că nu mă aşteptam la asemenea “deranj” după episodul de-aseară. M-am simțit ca de Sf. Ion, aşa tevatură s-a iscat.
Acuma, na, nu-s imun la vorbe frumoase, laude, complimente, oameni suntem.
Iar daca trec peste inerenta umflare a ego-ului în contextul dat, ce rămâne e o surpriză plăcută, o căldură, o duioşie dulce-amară. Dulce.
Fiecare proiect la care lucrez lasă o urmă, mai uşoară sau mai pregnantă.
V’o 4 ani înainte vreme, de Paşti, a sunat telefonul, cum că să filmez în Las Hierbinți.
– Da, am zis, normal că vreau.
M-am izmenit în sinea mea, în exterior, am dat mai departe, c-o fi, c-o plesni.
Şi-atât. Gheață la mal.
A sunat iar acum o lună, că dacă vreau să filmez, nu-i aşa, în L.F.
Mai bătrân cu 4 primăveri, mai bătătorit, cu al doilea copil deja umblăcios şi c-un tată pentru care aprind lumânări la MORȚI, e cumva limpede că entuziasmul a fost net diminuat.
M-am bucurat, da’ uşor, rezervat, am centura neagră la suflat în iaurt.
Veni, vidi, vici, pipi.
Am filmat, am luat banii, îi cheltuisem cu două luni înainte, deja, am închis cazul, cu ochii şi mintea după altul / altele.
Deşi-mi face plăcere (imensă) când primesc aprecieri, mă simt destul de stânjenit când se depăşeşte un anumit prag, mai ales dacă-i pe neaşteptate, cum fu ieri seară.
Ce ştiu este că din canapea se vede mult mai spectaculos decât e colorată realitatea.
Dar, da, înțeleg că e uşor să asociezi (mental) apariția pe sticlă, cu succesul.
– Ia uite-l, s-a realizat, îi taie coasa bine.
În fond, nu-i nimic eronat, în România supraviețuirea e un succes, tre’ să admitem.
Gata, închei.
Dragii mei, încrederea şi încurajările voastre mă onorează şi mă obligă.
Încă nu m-am predat, dimpotrivă, acu’ trag mai tare. Urcuşul nu-i simplu, nici coborâtul, pune presiune pe articulații.
Proteve, cu plăcere ptr. ratingul crescut înregistrat pe la jumatea văii Trotuşului.
Şi să ştii că e un padoc plin de mustangi gata să rupă hățurile, să alerge, să meargă-n buiestru. Mai scoate-i de la arat că s-or fi plictisit şi ei.
M-am uitat cu mama ieri seară, la episod.
La sfârşit am ridicat din sprâncene, întrebător.
– Ei…?
– Mamă, nu mi-am rupt curu’ degeaba, mi-a zis, reținãndu-şi încântarea.
Mulțumesc!
Da.