A trecut şi Sf. Ion. S-a închis perioada sărbătorilor de iarnă care-ncepe în Decembrie. Practic se schimbă ceva, ca şi cum am trece într-altă dimensiune.
Dimensiune caracterizată de ceva mai multă atenție la ceilalți chiar şi numai pentru că trebuie să le alegem un cadou. Şi la noi. La noi prin ochii celorlalți.
E plină de sărbători, onomastici, sărbătoriți, artă, carne de porc, alcool, vizite, îmbrățişări, pupături (unele pe gură, de la cei mai în vârstă – din familie – de care în timp ai învățat să te fereşti. Întorci mult capul şi atingi cu obrazul, pe acolo pe unde se încordează maxilarul, în filme, la cadrul strâns pe eroul principal, de regulă un dur plin de sensibilități).
Dar şi de promisiuni, bilanțuri, regăsiri, reîntoarceri, nostalgii, amintiri, proiecții. Şi de dulce, mult dulce: cozonaci, poale-n brâu, alba ca zăpada, rulouri, televizor, krantz….
Pe rând se succed ocazii de petrecere; Nicolae, ghete, emoții, post, Hristos, Melchior (magi), brad, Cristian, Ştefan, trecerea dintre ani, Vasile, Sorcova, Bobotează, biserică, Ion.
Nu-i rău în perioada asta. Treabă era mai puțină, mai multe zile de stat în casă la căldură, vin fiert, citit.
Tata mă punea doar să crăp lemne şi să fac urmă. Până la veceu, la câini, la beci (vinul…) şi prin ogradă, să nu ne dăm peste cap.
Atunci era zăpadă, iarna. Şi frig.
De Crăciun venea popa, cu ajunul.
Mama pregătea turte, un dulce simplu, ce simbolizează scutecele lui Hristos.
Apă, făină, sare, astea erau ingredientele. Coapte pe plită. Rezultau nişte foi subțiri, uscate, crocante. Ca nişte azime sărăcuțe.
Se insiropau în apă cu zahăr şi puse pe o farfurie. Un strat de nucă măcinată, cu zahăr. Altul de coptură şi tot aşa până se înălța cât un tort, să zicem. Se păstrau la rece.
Tata făcea echipa de tăiat porcul. Venea Naşu (chiar naşul alor mei, şi-al meu) pe hat la deal, prin grădină, agale. El dădea drumu’ la sânge.
Eu îl vedem pe geam şi mă ascundeam. Dădeam radioul tare, un Pacific dotat cu pickup, mare şi greu. Mă afundam între perne dar tot îl auzeam pe nefericit cum guiță. Când se potolea gălăgia, ieşeam.
Îmbrăcat bine, cu vestuța de lână pe sub haină, să-mi țină spatele şi căciulă pe cap.
Îl pârleau cu lampă de benzină, sau paie, sau butelie, dacă făceau rost de arzător.
Îmi plăcea să stau pe lângă ei. Vorbeau porcos (cum altfel?), beau rachiu şi vin fiert.
– Auzi, Ionică, zicea nea Mânicuță… Era fată mare scroafa asta, ia uite ce tare-i carnea pe ea…
La sfârşitul zilei se punea carnea la fum. În casă, femeile terminaseră cârnații, caltaboşii, săraseră slăninile.
Pomana porcului se întâmpla în ceaun, afară. Şi măliga la fel. Eu aşteptam salata de varză murată, cu ulei şi piper.
Mai erau crime şi la început de Ianuarie, pentru Sf. Ion. Uzanțele cereau carne uşoară, aşa că tata alegea câțiva iepuri din timp. Iepuroii mai puțin vrednici erau pe lista.
– Tata, da’ ce le faci, îi tai, întrebam speriat de răspuns?
– Nu, tată, le fac buzunar la gât. Hai să mă ajuți.
Mergeam, fără să-mi fie drag. Când nu mai mişcau le sufla aer sub piele c-un furtunaş subțire pe la pioarele din spate. Erau mai uşor de belit.
Sigur c-am avut căciulă de blană de iepure. Nu-mi plăcea da’ ținea cald. Îmi luam şi dumnezei dacă n-o purtam.
Puşi în tavă se schimba treaba. N-aveam un dram de milă, alegeam cu îndemânare nişte fascii musculare de pe coaste – bucăți subțiri şi fragede, ce se răsuceau de la cădură, la gătit, şi rinichii.
Cu uratul, colindul, sorcova şi ce mai era….strângeam până spre 2000 de lei, cu bătaie. O leafă bunicică….
Mai venea popa o dată, cu Boboteaza. Spun popă fără etichetare, nu-i peiorativ. Şi străzile se cheamă Popa Soare, Popa Tatu, Popa Savu etc. Jucăm popa prostu’ nu preotu’ prostu’.
Aşa s-a săpat în mentalul colectiv.
Deci n-o să vorbesc acum de telefonul ce sună în timp ce popa citeşte mortului. Al popii, gen. Aia-i altă vorbă.
La noi venea popa Busuioc. Aşa-l chema pe el. Fireşte că era popă, nu te numeşti Busuioc şi te faci tâmplar.
Bătrâior, aşa l-am prins, alunecos în atitudine (părerea mea), pedant până la Dumnezeu, avea şi pile, orişicât, nu?
Avea părul negru abanos, albastru parcă, de negru ce era. Mustața, şi ea vopsită, era tăiată atent, geometric.
Gurile rele spuneau că mai stropea cu busuioc, dacă era loc.
Cică-şi întindea şi pielea, pe ici, pe colo. Cu mama era tot miere, din Lidioara n-o scotea, ştia că-i nepoată de popă şcolit afară şi cu putere.
Mi-a devenit simpatic acu’ vreo douăj de ani. Eram în sesiune aşa c-am stat acasă până după Sf. Ion, să petrecem toți. Tata, Ion, sor-mea, Ioana, eu…Ionuț.
Ştiu că nu şi-au bătut capul prea mult. Nu spui nici de creativitate.
La Bucureşti cumparam cărți de-a valma, fără discernământ. Se face că atunci mă uitam pe Masajul sexual. Carte explicită asupra conținutului, încă de la copertă. De asta o şi luasem.
Acasa mi-am apropriat camera cea mai mare, să pot sta până târziu. Studiam foarte mult.
Nu lungesc mai mult, vine popa Busuioc, cu dascălul, noi ştiam deja, sunt întâmpinați de mama. Tata nu lua parte, zicea să dăm drumu’ la câni. Râdea…
Îi primim în camera bună, cea în care stăteam eu.
Dascălul mormăie, stropeşte pe peste tot, pupăm crucea, cartea.
Pe masă, din timp pregatite, prajituri, un pahar cu vin…şi într-un colț, cartea mea. Părintele o scruta intens, i s-a mişcat mustața. Mama, atentă la oaspete, se duce după privirea lui şi se albeşte.
Pentru ca apoi să fie stacojie, toată. Sare fără de sine, mai mai să răstoarne masa cu toate cele, şi întoarce cartea pe partea cealaltă. Coperta IV, cum ar veni.
Care n-avea doar o poză, ca cea cu titlul, ci 4, mai mici şi mai detaliate oleacă.
A înlemnit, aştepta o scăpare de la mine. Râdeam.
– Lasă, Lidioara dragă, lasă. Am văzut deja, de când am intrat. Ce-i frumos şi lu’ Dumnezeu îi place, mi-a zâmbit complice, binecuvântându-mă.
Am zâmbit şi eu.
Ne-am înțeles.
La mulți ani, oameni buni!
Vă mulțumesc pentru urări!
Asta era cartea…
