Era o pădure cu fagi mari, drepți, de un gri şi-o netezime, imaculate.
Unde zăbovea soarele mai mult dădeam de câte-un pâlc de stejari. Mai erau carpeni, câte-un mesteacăn mare, tufişuri de alun, corn, sânger.
Lumina gălbuie cădea pieziş, printre copaci, peste o muchie plină de ferigi şi de muşchi şi făcea umbre uriaşe, supra-dimensionate. Ca în Valhalla Rising a lu’ Nicolas Winding Refn, ăla cu Mads Mikkelsen, colegu’ mai puriu care pe urm-a prins reclama aia la Heineken. Îl ştiți sigur. Probably…
Păşeam destul de atent, de parcă umblam cu furatul. Mă mai opream să strâng câte-un pumn de măcrişul iepurelui (Oxalis Acetosella), ăla ce seamănă cu trifoiul, doar că-i acrişor şi mai subțire. Pe la noi îi zice talpa gâştii.
Nu ratam să calc nicio creangă uscată. Pocneau rotund, cu reverb şi speriau păsările care râcâiau litiera.
Când au început răcnetele şi scandalul m-am adăpostit într-o viroagă sub o tufă de măceş.
I-am văzut şi pe unii şi pe alții şi-am înțeles.
Ăi din dreapta erau zdrențăroşi, puternici, pictați, înarmați cu bâte şi topoare şi arcuri. Erau şi săbii. Fără căpetenie.
Cei din stânga şanțului erau aliniați, strălucitori, purtau armuri uşoare şi zale.
Şi-i conducea o femeie blondă cu părul strâns într-o coadă groasă, împletită, ce-i atârna pe lângă ureche, pe piept.
Purta o cămaşă de zale de forma şi dimensiunile unui epitrahil, ca la popii noştri, care-i adăpostea pântecele rotund, de luna a vi.a.
Iar o cruce mare cum sunt cele de pe colivele serioase, trona în mijlocul țesăturii de fier, exact peste burta femeii şi peste copil.
Eu aveam un băț de păducel (Crataegus) şi o săculteață cu o bretea de trecut peste piept, ce se strângea la gură cu un şnur. Şi înăuntru o mână de bureți; vreo câțiva iuțari, doi hribi, nişte buruieni…
Mi-era limpede că visez dar voiam să vad ce se-ntâmplă, am strâns ochii, am rămas acolo.
Au pornit unii spre alții în viteză, cu vorbe grele şi urlete mari. În curând aveau să umple şanțul în care mă ascundeam.
Am ştiut atunci, pe loc, că tre’ să aleg o tabără şi încă repede.
Fără să-mi bat capul prea mult am țâşnit spre dreapta, către zdrențăroşi.
În partea cealaltă şefa lor era cu 4 paşi mai înainte, gata să atingă firul văii.
Zăngănitul sacadat al fiarelor ce se izbeau în alergare umpluse pădurea.
Îmi pocneau tâmplele, mufat la tensiunea momentului.
Am smuls un topor din mâna cuiva şi cu un răcnet belicos l-am aruncat înspre femeie.
A zburat prin aer, greoi, aşezat, şi-a sunat ca un fâlfâit de bufniță pe lânga geamul deschis, dimineața pe la 5, vara, prin pădure pe la Lilieci, pe E 85.
Pălitura a prins-o între paşi cumva, în aer, şi-a dat-o cu cracii-n sus, pe povârnişul pe care-l coborâse în viteză.
Toporul s-a împlântat exact în mijlocul crucii, la îmbinarea dintre orizontală şi verticală, peste pântecul rotund.
M-am trezit lac de apă şi speriat de grozăvia ce-o făcusem. M-am văzut în oglindă, ex-oftalmic, răvăşit.
Visul ăsta, proaspătul divorț, plus vârsta Iisusică şi faptul că eram lulea după o fată, m-au făcut să mă gândesc să merg la terapie.
Am ales să fie o doamnă, nu ştiu de ce. Iată-mă la prima întrevedere, oleacă stresat, ermetic.
Doamna, mai tânără decât mine cu puțin, arătoasă, zâmbitoare, mă invită să mă aşez pe un fotoliu, în timp ce punea de-un ceai.
Am luat fiecare câte o gură de aer, chitiți să dăm drumu’ la treabă, când îl aud pe Lemmy Killmister de la Motor (fuckin’) head, cu vocea aia a lui testosteronică, cum îl prăvăleşte-n încăpere pe asul de pică (Ace of spades), în zdrăngăte de chitară.
Aşa suna un Nokia de ăla vechi, argintiu, cu taste. Telefonul de serviciu, era un coleg.
Acuma, la treabă, eram numa’ băieți, care mai de care mai bătătorit, mai ațos, fiecare cu povestea lui.
Toți, nuci tari.
Făceam hărți pentru gps.uri, alergam mult prin țară, şofam cu miile de kilometri, plecați cu săptămânile. Practic, eram un grup omogen în eterogenitatea lui.
Ne luam la mişto înfiorător, fără scrupule. Ne-am luat de gât, ne-am sifonat, ne-am împrietenit….
Ne dădeam porecle, alinturi, unele rămâneau, altele se schimbau.
Aveam Şefu’ mare, Sociopatul, Şefu’ mic, Rozaliul, eu eram Bipolarul, Crocodilul, Nazgulul, Gigi, Violoncelu’, Sigi, Ionucă etc.
Toate cu sens, pentru noi, în “lumea” noastră.
Acum, la telefon, la prima mea şedință de terapie, era Sociopatul.
Îi cer scuze doamnei şi cu mâini febrile apuc telefonul la care răspund şi apăs şi pe speaker în acelaşi timp, din greşeală, de la emoții. Sau o fi fost vreun act ratat…
Ei, în încăperea aerisită de la etajul 8, între operele complete ale lui Freud, între Mielu Zlate, Françoise Dolto, the Red Book a lui Jung, Filocalii, Jurnalul Fericirii, o tavă cu nisip, jucării de plastic, Alfred Adler, şamd., şi sub atenta observație a terapeutului – o ea-, printre arhetipuri şi libido, colegul meu, Sociopatu’ (Sorin – pe numele mic..), mă întreabă, hâtru:
– Ce plm faci, băi, Bipolare?
Mi-a spus a doua zi că voia să mă întrebe despre nişte urme de tălpi goale pe parbriz, pe interior, din tura precedentă când fusesem cu maşina şi mi-am întins picioarele desculți până pe sticla parbrizului; curios fiind dacă s-au consumat scene erotice pe scaunul pe care stă el. Era genul care simțea să-şi dezinfecteze des mâinile.
M-a deranjat.
După prima şedință am înțeles c-am văzut Braveheart de prea multe ori. Asta-i cu visul ăla.
Îs aproape 4 luni de zile de când a murit tata şi încă nu-s refăcut. Am tot sperat c-o să pot vorbi cu el, că vom comunica în vreun fel. Canci!
E o înțelegere adâncă şi ascuțită asupra perspectivei. De care m-aş lipsi bucuros, da’ n-avem cum.
Doare, creşterea. Şi viața parcă doare când te uiți în jur. E urât şi mic, uneori.
Ieri dimineață l-am visat, scurt.
Stăteam de vorbă cu cineva într-un loc cu tavan înalt, ca gara din Adjud.
A apărut mergând pe lângă fereastră, îmbrăcat de iarnă, ca atunci când venea să mă cheme la televizor, că-i ceva bun.
M-am îndreptat către el, m-am cuibărit în brațe, şi l-am adulmecat, ca pe-un bebeluş, la gât.
Am început să plâng.
M-am trezit.
Am continuat.
M-am şters. I-am aprins o lumânare.
Asta îi povesteam puradelului mare în timp ce-ajungeam în parc, ieri seară.
Asta mică era de mână, între amândoi şi se bucura de zăpada neatinsă, de două degete, prin onomatopee țipate. Noi îi făceam un, doi, trei, şi….apoi o luam pe sus. Ea accepta..
Nu discut des cu băietu’ despre tata, că se amărăşte.
La locul de joacă lumina albă de la stâlpi cădea pieziş, parcă aveam nocturnă.
În nopțile cu lună insistam să ne batem cu zăpadă. Tata se codea o bucată, abia intrase la căldură. Dar ieşea, să scape de gura mea, şi-a mamei.
– Da du-te, măi Ionică, joacă-te oleacă cu copchilu’ cela…
Venea.
Ne alergam toată ograda, o pândeam şi pe mama, dădeam la țintă….
– Tata, uite, e neatinsă, îmi zice puradelu’ care tocmai lăcrimase când i-am povestit visul.
Şi-o rupe la fugă, cu asta mică după el, spre alb.
Ne-am făcut baze, casă, rezerve. I-am bulgărit un ceas, am râs toți, mâini roşii, veselie multă ei. Şi eu.
N-a scăpat nimeni neatins.
Nici zăpada.