Am fost “atinşi” toți de Gheorghe.
A fost ca un bun pe care ni l-am însuşit laolaltă, cum am ştiut. L-am admirat, urât, iubit, învidiat, hulit, disprețuit, cu toții. Fiecare după filtrele sale.
M-am gândit că mi-ar plăcea să fiu ca el. Să am aplombul lui, statutul lui, banii, puterea, intrările lui.
Avea coaie. Nu e niciun dubiu.
I-am văzut ascensiunea, căderea. A urcat iar, oleacă. Scurt.
Unii juisau fetid aşa cum fac oamenii când îşi “sparg” idolii.
Îl urmăream pe fb. Îmi plăcea (mai degrabă) ce spune, cum pune problema. Cum argumentează. Forța, anvergura lecturilor pe care le ghiceam în spatele răspunsurilor, fervoarea cu care o făcea.
Părea greu abordabil, ermetic, narcisic, greu de gestionat.
I-am scris să-i solicit o întrevedere. A răspuns repede. Lapidar, în doi peri, ştiți ce zic.
Am insistat. Mă simțeam supus unor teste.
Am început uşor să ne “împrietenim” virtual. M-am bucurat în ziua în care mi-a dat un like la ceva ce scrisesem. Apoi la o poză. Îl ştiam “zgârcit” în zona asta.
A venit şi share-ul. M-am bucurat mai tare.
Să fim oneşti, toți ăştia care ne exhibăm pe fb, suntem atenți la validarea exterioară. Iar când ea vine de la unul ca el, se întăreşte coaja ego-ului.
Ne-am întâlnit de trei ori. Puțin, prea puțin.
Prima dată în public, am vorbit politică (16.11.2014, când a ieşit Johannis. Pură coincidență) şi ne-am amuşinat.
A doua oară am vorbit de copii, forjă, cărți, junglă, cuțite, moarte. Viață.
Mi s-a părut foarte uman. Filantrop, chiar. Iubitor de oameni. Îl dureau “lucruri”, neputințe, meschinării.
Ne-am contrazis repede. Acuma, nici nu era foarte greu, cu unul ca el. Şi ca mine.
M-a cam dominat, liniştit.
M-am şi lăsat, eram la el acasă şi era foarte greu de urmărit.
Mobil, fără să focalizeze prea mult într-un loc, mă făcea să mă simt ca o pasăre grea pe-o sârmă de rufe.
A treia oară i-am apreciat R32-ul cu care-am plecat de la Cocoşatu’, după ce-am halit mici.
– Şofezi, m-a-ntrebat? Avea privirea aia ca tabla galvanizată, un rânjet şi-un licăr şăgalnic, prietenos.
– Da, am zis.
– Vrei?
– Da, am zis iar.
– Hai!
Nu mai pusesem mâna pe 340 de cai cât mi-a zis că are, să-i mân eu.
Am schimbat locurile, mi-am ajustat scaunul, oglinzile.
– E docilă, jos, mi-a zis. Rupe-i fâşu’, să vezi ce poate tabla!
N-am aşteptat de două ori. Îs băiat de la țară cu idei puține dar fixe.
Iar dacă fac ceva cu plăcere, aia e să calc pedala.
La prima curbă s-a aşezat mai bine în scaun. La a doua s-a prins de mânerul de deasupra portierei.
A fost un compliment, iar plimbarea o plăcere. A asumat repede rolul de copilot, mi-a servit.
Restul serii a fost de aici în sus. Cumva, trecusem un test, cu bine.
Am râs, am vorbit de tați, de stand up, de judo, flori, fete, filme.
Ne-am cocoşat de râs şi-am comentat scena din Goodfellas, cu Joe Pesci când o ia razna în bar, cu Ray Liotta – “funny how? I make you laugh?” –
Am jucat-o pe rând, a fost încântător. Până la lacrimi.
Am vorbit de câini, iar de copii.
Mi-a spus că i-ar plăcea să vină la Tg. Ocna, la crăpat de lemne şi-un rachiu. L-am invitat.
I-am spus că mi-ar plăcea să facem ceva împreună, am cântărit nişte idei. N-a zis nu.
– Bă, aruncă-te. Ai cu ce. Nu mă aştepta pe mine, nu aştepta pe nimeni. Du-te. Du-te mult, până la capăt!
Era atât de cald şi de bun. Vulnerabil. Parcă ne ştiam de-o viață.
– Nu vine nimeni să-ți dea nimic. Fă un stand up despre moarte. Textul ăla de când a murit taică-tu…e bun. Fă-l. Îți zic eu. E bun. Tre’ să râdem de tot, de toate. Cu argumente, nu ca proştii. Şi cu emoție.
Am mai pălăvragit de una – alta. Ne-am îmbrățişat. Am plecat.
Ne-am mai auzit de vreo două ori.
A plecat şi el.
N-o să-l elogiez. Asta am simțit să spun.
Nu ştiu cum a fost, ce lupte a dat. A făcut ca oamenii, cred. Un iubitor.
Eu sunt bucuros că l-am cunoscut, c-am vorbit, că i-am şofat maşina.
Îmi place să cred c-am fi putut deveni prieteni. Aşa se vedea de la mine.
Am pierdut cu toții o voce bună. O voce curajoasă, o voce de partea Adevărului. Asta regret foarte tare. Până la lacrimi, am aflat azi, cu surprindere.
Îmi pare tare rău.
Mulțumesc, Andrei!
…funny like I’m a clown?…