Smart Gopo

M-am uitat în ultimii 3 ani la premiile Gopo, cu jind. Gopo – un nume cu care asociam niște desene de când eram mic, – cu omulețul chel, mic, cu umeri înguști și cu curul mare, caraghios, care se juca cu focul într-o peșteră. Respectiv căldură, casă, familie.

Simțeam că am de ce să fiu şi eu pe-acolo. Nu s-a schimbat nimic, acum simt la fel, tre’ să admit.
Mi-a spus un prieten că face el rost de invitații, încă de anul trecut, când am regretat că n-am zis în timp util. Aşa că de data asta l-am luat mai din pripă şi-am avut țidula pe mail cu două zile înainte. Invitația, adică.
Eram indecis dacă merg sau nu.
Ce Doamne iartă-mă să caut acolo, fără să fiu prezent (notabil) în vreun proiect, mă gândeam?
Doar aşa – ca-n bancu’ ăla cu calu’ – să mă fac de râs? Trap nu, plug nu, grapă nu, galop nu, căruță nu, aia nu, aia nu; azvârl, muşc, nu merg la pas…

– Eu n-aş merge, mi-a zis un prieten de-o vârstă, tot actor şi băiat bun, de perspectivă.
Din aceleaşi rezonuri ca şi mine, mi-am dat seama.

Aveam şi-un curs de Estetică, mişto, care se întâmplă tot la ceas de seara, taman Marțea, la care-am lipsit ultimele două ture.
Mai un stat cu copchiii, mai un rol de ‘Producător 1’ în Las Fierbinți…
…(vorbim de o evoluție aici – de la ‘bărbat 2’, ‘lider grup pescari’, ‘țigan’, scutier 8, polițist, taximetrist etc. – iată-mă ditai producătorul. am avut şi 11 replici, una nu mi-a tăiat. şi-acu le țiu minte),…mai o ninsoare, iaca s-au dus câteva guri de cunoaştere pe gârlă.

– Merg, mi-am zis ferm.

Am repetat şi cu glas tare, pentru public şi-am văzut un deget ridicat, cel mare, gen “du-te”.
– Eu dac-aş fi în locul tău m-aş duce, m-a încurajat mama la fetița mea, femeia care mă acceptă şi mă lasă să fiu.
– Du-te……

Tovarăşul cu invitația, lord, s-a oferit să mă ia de-acasă, cu maşina, iar situația arăta mai bine decât metrou, întâlnire pe scări la TNB, cum ‘văzusem’ eu. Seara promitea mult. Petrecere, după…

Acu’, un aspect important în contextul dat este ținuta. Care tre’ să fie de gală, fireşte.

Aşa c-am combinat câteva piese din garderobă, din alea bune şi care-mi plac. Şi pentru că încă sunt în doliu după tata iar sobrietatea mă caracterizează am folosit mult negru. Care subțiază, iar asta-mi convine.

Pantalonii pe care i-am purtat, gri foarte închis, cu model floral – frunză de molid – mai precis, i-am primit de la nea Cornel, la târg la Onești.
-Ia-i, băi Ioane, că-s genu’ tău. Am acceptat.
Strânşi pe fese, urmăresc natural conturul coapsei tonifiate de la mersul pe jos, pentru ca apoi să se strângă firesc pe gamba oțelită de la acelaşi antrenament.
Am simțit că ne punem reciproc în valoare.

Altminteri, de natură ieftină şi cu mult plastic. 3 secunde au avut nevoie ca să fie traversați la diametru real de-un vârf de țigară incandescent pe care l-am scăpat, neatent.
Livergy, marcă low cost de la supermarket low cost.

Lidl. Meriți să fii surprins. Uneori.

Pentru partea superioară am folosit un tricou gri, mulat (…da, ştiu. Ăsta, chiloții și șosetele n-au fost sh), peste care am pus un pulover negru cu anchior, cu vedere spre piept. Bărbătesc.

L-am cumpărat de la Raşela, de la care-mi iau cârpe de prin liceu, de când era târgu’ pe la autogară. N-o cheamă aşa dar are nasul bine conturat, frumos, piept generos la care mă abandonez cu plăcere nedisimulată de fiecare dată (din liceu pândesc) şi care mereu are ceva la ofertă, special pentru mine. Și-mi mai face cadou câte-o cămașă.
Am împachetat tot cu haina de deasupra pe care tot de la ea am luat-o. Până sub fund, cu glugă (care comportă 2 nuanțe, gangsta şi misterios. am mers pe varianta a doua) și cu nasturi de os, care se bălăngăne.

Încălțările, nişte ghete superbe, din piele, întoarsă, pă beige, le-am luat de la nea Ion, care aduce marfă bună, da-i mai chitros de fel, nu lasă la preț, deci au costat pe măsură. Cre’ c-am spart vreo 60 de lei pe ele, într-o miercuri, în târg la Comăneşti.

O ardeam smart casual (în viziunea mea).
Am vrut să contrabalansez, iar pe cap am ales să port o bască neagră cu bordură interioară din muşamea, lângă tiv, enervantă la transpirație, cu țuțurel în vârf, mic, de mărimea unui chiştoc. Mare cam cât un piept de-al Rașelei, de mai sus, unul dintre consultanții mei de imagine.
D-aia de scriitor (foto T. ARGHEZI, manual Română, vechi – nicio aluzie), cumpărată cu sor-mea, într-o seară ploioasă, la ieşirea dinspre piață, primul nivel, după mochete, pe dreapta. La Obor.

Dragii mei, ce mă îmbrăcați de-atâta amar de vreme, v-am spus că vă pomenesc atunci când urc. Iată!

Vă mulțumesc!

Gopo, ziceam.
Vine omul, mergem cu mașina, parcăm în spate la Teatrul Național și pășim hotărâți spre intrarea principală, din față. Lume, ca la urs, la Dărmănești. M-am cam timorat, arăta ca-n filme, mașini la scară, toalete sofisticate, glamour, poze, mers țanțoș, transmisiune în direct, covor roșu.
Înțeleg de ce-i ia capu’ pe unii, când sunt expuşi prea mult la toate astea.

– Na, poftim, Cenușăreaso, mi-am zis, n-ai vrut să stai acasă. Mai un TVR, mai un Eurosport…

În fine, am intrat.
La ocazii de astea se mai întâmplă tot felul de gafe, cumva o dai de gard. E presiune, ți se pare că toată lumea te observă, faci frumos; stai drept, pieptu-n față, mâinile îndoite din cot la 90 de grade (la 100 ar fierbe), atent, prezent, zâmbești relaxat etc.
Am avut noroc și mi-am făcut norma repede așa că n-am fost stresat restul serii. M-am introdus (într-un grup de 4, egal distribuit pe sexe) galant, și unei doamne cu care lucrasem de vreo câteva ori bune. Se mai tunsese, un pic de machiaj, n-am recunoscut-o.
– Ne știm, zice.
Aoleu, tot atunci mi-am dat seama cine-i!
– Știu, dar am vrut să fiu politicos, am răspuns cu rânjet tălâmb, că ceva mai fără noimă n-am găsit.
Mă salut repede cu unii și mă extrag din penibil. S-au mai dus niște castinguri de râpă.

Un prieten, bucureștean, fără legătură directă cu industria, însoțea o fată flamboiantă, nominalizată, cum aveam să aflu peste un ceas. Mi-a dat informația, scurt, eficient.

– Ionuc, vezi că au vin, îmi zice, care nu-i rău. În stânga, lângă scări. Și trec și niște gagici cu tăvi cu potol. Felii de pâine, cu diverse. Alea cu pastă de măsline-s mișto. Da’ mai au și cu somon, brânză, cum îți place ție. N-au ceapă, însă.

Așa râde el cu mine și-i place și arta, enorm.

Mai trag de-un pahar, ciugulesc câte ceva, apoi mă însoțesc cu un tip, cunoscut de-al tovarășului cu care-am venit. Mergem toți, găsim loc.
Am mai fost o dată în sala mare de la TNB, la un spectacol de-a lui Dan Puric, varianta extinsă. Aia de 4h.30, ca Rubliovu’. Aveam loc la lojă atunci, și-am putut să văd de sus o mare de telefoane ca niște cărămizi luminoase. A mai fost scurtat spectacolul, între timp.

Acum erau multe poze, mult check in. Ce chin.
Lume sofisticată, subțire, fețe recognoscibile, multe necunoscute. Or fi fost și ele ca și-a mea.

O cunoștință care stătea pe rândul din față, prietenă, îmi zice, amabilă…
– Vai, Achivoaie, arăți ca un vagabond, uită-te la tine.
Așa-i vine ei să mă drăgălească și e și-un sâmbure de adevăr. Și crede de mult că-s netrebnic, bazal, mi se pare.

S-a făcut liniște, a început lucrarea, camere, aplauze, umor, mulțumiri, bucurie, emoții.
M-a îndulcit altă prietenă, la sfârșitul galei, care crede că-s băiat bun. Mi-a zis că o emoționează ce scriu, uneori.
S-a petrecut seara, s-au dat premiile, am râs cu băieții, ne-am simțit bine.

Mă gândeam în timp ce câștigătorii își revendicau statueta, Gopo, ce-aș spune eu când aș urca pe scenă, chemat, cu treabă. Nu știu, e-n lucru.
Am bârfit, am comentat, am chibițat, a fost agreabil pentru noi. Toate astea sub înaltul patronaj al lui Jacqueline Bisset, cocoțată central, în loja de onoare. O prezență.
Cum își educa ea fiica, pe Catherine McCormack, în Dangerous Beauty – Frumoasa Venețiană, la noi. Of!

Seara a culminat cu urechiala în direct pe care a administrat-o producătorului filmului câștigător, conducătorilor. Guvernului. S-a tăiat emisia, scurt. Păi nu suntem obraznici cu conducerea, da?!
La plecare a fost cu mult mai repede, azimut Centrul Vechi. Petrecere, băutură moca.
Unii n-au mai venit și la petrecere, alții au venit doar acolo. În orice caz, lume mai puțină dar care a umplut barul cochet cu vedere spre cer. Liftul și scările s-au transformat într-un du-te – vino.

Ei, sus, m-am simțit ca-ntr-un acvariu ce reproduce treptele lanțului trofic al ‘’industriei’’.

Câteva exemplare de Great White Shark se mișcau maiestuos, urnind odata cu ele și plevușca (unde și eu), fie interesată de proximitatea forței, fie doar antrenată inerțial de curenții care se formau. Particule-n suspensie, alarme false, capcane, fructe de mare. Murene, țipari proaspeți se frăsuiau de colo până colo. Culorile se schimbau într-o secundă, la fel și vocile, un murmur și-un clipocit, nevoie mare. Ca-n Finding Nemo.

Și la pești e ca la artiști, ca la oameni. Toți vor atenția asupra lor, acceptare, și de ce nu – dragoste. De care-o fi, pân’ la urmă.

Stânjeneala a durat vreo 5 minute, până m-am dumerit ce și cum. Cu cine stau, unde-i băutura, mâncarea, unde-i baia. Și ca mine toți ceilalți, mă gândesc.

Am arestat două pahare de cuba libre ca să nu stau iar la coadă. Și-n timp ce discutam c-un fost coleg de clasă, de la Ogă, am aranjat juma’ de platouaș cu feliuțe cu ce erau ele.

Ei, când mai bei și mai mănânci, parcă nu te prea usuci.
De ăștia cu care venisem m-am cam pierdut, am mai lins un pahar cu vin, l-am căpușat pe altul de țigări, mi-am văzut de treabă. Am mai discutat cu vreo câteva fete, despre artă, carne de porc, apucături.

Mi-am strâns mâna cu niște băieți, observându-i pe alții cu succes mai mare.
Unul, rechin bătrân, cu ștaif, se mișca încet conservându-și energia, abia dând din înotătoare, conținut. Era urmat de pești (nu mai puțin de doi) mici ce-l adulau și se hrăneau cu ce-i scăpa lui printre dinți. Mă mușca șarpele de inimă să merg să-i spun că s-ar putea să filmăm împreună, cum m-a amenințat cineva, așa, doar să mă bag în seamă, da’ m-am autointimidat și m-am mulțumit sa-l observ de la distanță cum își trăiește gloria. Visu’.

Tata ieșea în oraș Lunea și Joia, fără excepție.
-Da de ce, tată, l-am întrebat?
-Să mă vadă lumea, să știe că n-am murit. Așa și eu m-am arătat lumii preț de vreo două ceasuri pline, m-am fâțâit, m-am rumenit, iar prin creierii nopții, când era petrecerea în toi, mi-am zis că mai socializez vreo 5 minute și pe urmă plec acasă.

Am plecat cum am venit, doar că pe jos. Și plesnind eu de ciudă, că uite, iar nu m-a remarcat nimeni (ce surpriză), și-am vorbit și-n franceză oleacă (engleză vorbeau toți), am șerpuit către casă în tăcere.

Derulam în cap, seara. Mișto, mă bucur c-am mers. Și lumea asta, e ca toate celelalte lumi, tot din oameni facută. Care-s așa cum sunt ei, cu de toate.
Și linia dintre a te afla în lumina reflectoarelor (imaginare sau nu) și a fi în umbră, pe linie moartă, e foarte fină.
O prietenă care-i pe val și cu care-am pălăvrăgit, zicea, hâtră:
-Am făcut ursitoare și zâne 11 ani, era și timpul.
Da, are dreptate, era și timpul.

Mi-a fugit mintea la Prinț și Cerșetor. Și la chiria care trebuie plătită acum vreo trei zile, și la muncă fizică, brută. Fierărie, coasă, finețuri de astea.
Iar când traversez bulevardul văd și cerșetorul, la bancă, la 2 dimineața. Nu scotea bani. Dormea undeva la cald, c-o sticlă de Fanta la căpătâi.
Merci, Gopo, simt că ne mai vedem. Pregătesc speech-ul.

Vam pupa-t.